Un contract scris negociat prin negocieri colective între un angajator și un sindicat reprezentând lucrătorii, care acoperă salarii, ore de lucru și condiții de muncă.

Acoperire care plătește cheltuielile medicale. În multe țări UE, asigurarea obligatorie de sănătate este finanțată prin contribuții de asigurări sociale.

Corpul de legi care reglementează relațiile de muncă într-o țară, inclusiv drepturile și obligațiile angajatorilor și angajaților.

Încetarea contractului unui angajat de către angajator. Legislația UE și legile naționale oferă diverse protecții împotriva concedierii incorecte sau abuzive.

Timp liber plătit de la locul de muncă acordat angajaților în fiecare an. Legislația UE impune un minim de 4 săptămâni de concediu anual plătit pentru toți lucrătorii.

O perioadă de absență de la locul de muncă acordată unei mame înainte și după nașterea copilului ei. Legislația UE garantează un concediu de maternitate de minimum 14 săptămâni.

Timp liber plătit sau neplătit de la locul de muncă din cauza bolii sau vătămării. Normele variază semnificativ între statele membre UE.

O perioadă de absență de la locul de muncă disponibilă părinților pentru a îngriji un copil mic. Legislația UE prevede un minim de 4 luni de concediu parental pentru fiecare părinte.

O perioadă de absență de la locul de muncă acordată unui tată sau unui al doilea părinte după nașterea sau adopția unui copil.

Un grup de reprezentanți ai angajaților dintr-o companie care se consultă cu conducerea pe probleme care afectează lucrătorii. Este obligatoriu în companiile care depășesc anumite praguri de mărime în multe țări UE.

Un contract de muncă pe durată nedeterminată, fără o dată de încheiere fixă, oferind o mai mare securitate a locului de muncă și, de obicei, protecții legale mai puternice pentru angajat.

Un acord obligatoriu din punct de vedere juridic între un angajator și un angajat care stabilește termenii și condițiile de angajare.

Un contract de muncă cu o dată de încheiere specifică sau legat de finalizarea unei sarcini specifice, spre deosebire de un contract permanent pe durată nedeterminată.

Plăți regulate efectuate într-un fond de pensii de către angajați, angajatori sau ambii pentru a acumula economii pentru pensie. Ratele contribuțiilor variază în funcție de țară.

Plăți efectuate de angajatori pe lângă salariile angajaților pentru a finanța schemele de protecție socială. Acestea reprezintă un cost suplimentar semnificativ al angajării.

Plăți obligatorii efectuate de angajați și angajatori pentru a finanța schemele de protecție socială, inclusiv pensii, sănătate și prestații de șomaj.

Procentul real din venit plătit sub formă de impozite, calculat prin împărțirea impozitului total plătit la venitul impozabil total. Adesea mai mică decât cota marginală de impozitare.

Rata de impozitare aplicată ultimei unități de venit obținute. În sistemele fiscale progresive, veniturile mai mari sunt impozitate la cote marginale mai mari.

O reducere sau un credit fiscal disponibil contribuabililor care susțin financiar persoane aflate în întreținere, cum ar fi copii sau rude vârstnice.

O sumă fixă care poate fi dedusă din venitul brut înainte de calcularea impozitului pe venit, reprezentând cheltuieli tipice legate de muncă.

Compensație plătită unui angajat pentru daune sau pierderi, cum ar fi atunci când un angajator reziliază un contract fără a urma procedurile corespunzătoare.

Legislația UE care limitează timpul de lucru la maximum 48 de ore pe săptămână, în medie pe o perioadă de referință, asigurând perioade minime de odihnă.

Concedierea din cauza faptului că angajatorul trebuie să reducă forța de muncă, de obicei din motive economice sau structurale, mai degrabă decât din cauza conduitei angajatului.

Principiul conform căruia bărbații și femeile ar trebui să primească aceeași plată pentru aceeași muncă sau muncă de valoare egală. Consacrat în legislația UE încă de la Tratatul de la Roma.

Un document furnizat de un angajator unui angajat care arată defalcarea câștigurilor și deducerilor pentru o perioadă de plată. Obligatoriu prin lege în majoritatea țărilor UE.

Un impozit perceput de guverne pe venitul generat de întreprinderi și persoane fizice în jurisdicția lor. În UE, ratele și pragurile impozitului pe venit variază în funcție de țară.

Norme fiscale care se aplică persoanelor fizice ce obțin venituri într-o țară în care nu își au reședința. Adesea, rate și reguli diferite față de cele pentru rezidenți.

Sprijin financiar acordat lucrătorilor care și-au pierdut involuntar locurile de muncă. Eligibilitatea și sumele variază în funcție de țară.

Monitorizarea oficială a locurilor de muncă pentru a asigura respectarea legilor muncii, a reglementărilor privind sănătatea și securitatea în muncă și a standardelor privind condițiile de muncă.

Un angajat trimis de angajatorul său pentru a presta un serviciu într-un alt stat membru UE, pe o bază temporară.

O persoană care muncește într-un stat membru UE în timp ce își are reședința în altul, făcând naveta în mod regulat peste graniță.

Loc de muncă în care angajatul lucrează mai puține ore decât un lucrător cu normă întreagă. Legislația UE interzice discriminarea împotriva lucrătorilor cu normă parțială.

Ore lucrate peste programul normal de lucru contractual sau legal. Multe țări din UE impun plata majorată pentru orele suplimentare.

O prestație de pensionare plătită angajaților care au contribuit la un sistem de pensii pe parcursul vieții lor profesionale. Țările UE au sisteme de pensii diferite.

Perioade obligatorii în care angajații nu trebuie să lucreze. Legislația UE impune cel puțin 11 ore consecutive de odihnă pe o perioadă de 24 de ore.

Perioada de timp pe care un angajat sau angajator trebuie să o acorde înainte de a rezilia un contract de muncă. Durata variază în funcție de țară, tipul de contract și vechimea în muncă.

O perioadă de testare la începutul angajării, în timpul căreia oricare dintre părți poate rezilia contractul mai ușor, de obicei cu o perioadă de preaviz mai scurtă.

Numărul maxim de zile pe an în care un lucrător transfrontalier poate telelucra din țara sa de reședință fără a-și schimba statutul fiscal sau de asigurări sociale.

Orele în care un angajat este obligat să lucreze. Legislația UE stabilește o medie maximă de 48 de ore pe săptămână, inclusiv orele suplimentare.

Un set de politici și programe menite să reducă sărăcia și vulnerabilitatea prin promovarea unor piețe ale muncii eficiente și diminuarea expunerii oamenilor la riscuri.

Compensație plătită unui angajat la încetarea contractului de muncă, calculată de obicei pe baza vechimii în muncă și a salariului final.

Suma totală de plată înainte de a fi reținute deduceri precum impozitul pe venit, contribuțiile de asigurări sociale sau contribuțiile la pensie.

Suma de bani pe care o primește efectiv un angajat după ce toate deducerile, inclusiv impozitul pe venit și contribuțiile de asigurări sociale, au fost scăzute din salariul brut.

Cea mai mică remunerație orară, zilnică sau lunară pe care angajatorii o pot plăti legal lucrătorilor. În UE, fiecare stat membru își stabilește propriul salariu minim.

O sărbătoare oficială în care angajații au, în general, dreptul la o zi liberă de la locul de muncă, cu plată. Numărul sărbătorilor legale variază în funcție de țara UE.

O organizație de muncitori care negociază colectiv cu angajatorii în materie de salarii, condiții de muncă și alte condiții de angajare.

Un aranjament de lucru în care angajații lucrează dintr-o locație diferită de sediul angajatorului, de obicei de acasă, folosind instrumente digitale.

Un interval de venit care este impozitat la o rată specifică într-un sistem fiscal progresiv. Venitul care se încadrează în fiecare tranșă este impozitat la rata acelei tranșe.

Taxa pe Valoarea Adăugată - o taxă de consum aplicată bunurilor și serviciilor la fiecare etapă de producție sau distribuție. UE impune o rată minimă standard de TVA de 15%.

Suma de venit supusă impozitării după aplicarea deducerilor și scutirilor. Baza pe care se calculează impozitul pe venit.